Către o metamorfoză islamică

Musulmanii au nevoie de noi idei si idealuri pentru a depăși scindarea si a-și vindeca rănile

De Mohamed El-Moctar El-Shinqiti

În cartea sa, Amurgul Evului Mediu, istoricul olandez Johan Huizinga descrie declinul lumii medievale drept un proces de „rigidizare și moarte a unui sistem de gândire cândva valid”.

Principala teză din cartea lui Huizinga este aceea că în secolele XIV-XV, formele și normele culturale pe care se baza Europa medievală fuseseră suprautilizare și se epuizaseră. Când orice ideal se epuizează, nu mai poate deveni sursă de inspirație; mai degrabă devine o povară artificială.

Din perspectiva lui Huizinga, lumea europeană medievală era una de vanitate artificială și auto-decepție, ruina unei lumi care murise cu mult timp în urmă. Consider că aspectul abstract al tezei lui Huizinga asupra formelor culturale este inspirațională și poate fi extrapolată pentru a explica momentele de tranziție în alte culturi, inclusiv asupra culturii islamice contemporane. Moștenirea culturală moderna pe care au preluat-o musulmanii de la predecesorii lor este epuizată și – adăugând lipsa de auto-critică – o mare parte din această moștenire devine o povară, în loc să fie o sursă de inspirație.

Lumea islamică trece printr-o perioadă de profundă metamorfoză. Lecțiile de istorie primite din revoluțiile americană și franceză ne arată că aceste momente de tranziție pot fi sângeroase și dureroase. În acest moment, musulmanii au nevoie de noi idei și idealuri care să depășească scindarea și să le vindece rănile.

Una dintre aceste răni profunde este conflictul între seculari și islamiști și acest lucru îl vom detalia aici.

Statul și religia

În centrul crizei din societățile musulmane de astăzi stă lipsa de consens cu privire la contractul sociale pe care se bazează societatea, în special în termenii unei înțelegeri comune cu privire la relația dintre stat și religie.

Secularul poate fi văzut dintr-un unghi instituțional, legal sau ideologic. Din experiența occidentală, este important să facem diferența între laicitatea „soft” anglo-saxonă, care înseamnă de fapt că statul păstrează o neutralitate pozitivă față de religie și laicitatea „hard” franceză, care trece dincolo de neutralitate, spre o intervenție negativă împotriva religiei.

Separația instituțională între religie și organizațiile politice nu este dificil de acceptat în lumea islamică. Este într-adevăr în compatibilitate cu experiența istorică islamică, în care religia nu a fost niciodată instituționalizată drept un competitor politic al statului, cum s-a întâmplat cu Creștinismul medieval.

Dar o laicitate ideologică precum cea din Franța și o laicitate legislativă care exclude Islamul ca o sursă a legislației nu va prinde niciodată rădăcini în cultura islamică.

Potențial istoric

Cu toate acestea, musulmanii nu pot continua să ignore noile evoluții în ceea ce privește moralitatea întregii umanități cu privire la relațiile religie-stat. În primul rând, fundamentul statului este geografic, nu bazat pe religie.

În al doilea rând, egalitatea tuturor cetățenilor în drepturi politice este, cel puțin teoretic, de nestrămutat într-un stat democratic modern.

În al treilea rând, fiecare națiune trebuie să ia în considerație legislația celorlaltor națiuni.

Din fericire, pentru musulmanii moderni, care au rădăcini profunde în moștenirea culturală, există potențial în ceea ce au moștenit, ce ar putea să îi ajute.  În primul rând, societățile musulmane au fost deschise diversității religioase.

Existența neîntreruptă a minorităților creștine în Orientul Mijlociu, de la apariția islamului până în zilele noastre este un bun exemplu pentru acest potențial. În al doilea rând, legislația islamică este flexibilă și deschisă interpretării și adaptării continue și este ușor să încorporezi cele mai moderne legi în viziunea legislativă islamică.

Trei jucători

O privire mai atentă asupra conflictului dintre religie și stat în lumea islamică ne arată existența a trei jucători care au o miză în urmările acestui conflict. Acești jucători sunt: majoritatea musulmană, minoritățile ne-musulmane și musulmanii nepracticanți. Fiecare dintre acești jucători are partea sa de îngrijorare.

Majoritatea musulmană vede în Islam partea esențială de inspirație în viața publică și nu vor ca sistemul lor de valori să fie compromis. Se tem de asemenea de intervenția străină în cazul minorităților. Unii dintre ei consideră că problema laicității este inutilă. „Nu avem Biserică” argumentează ei și secularismul este, prin definiție „separarea dintre stat și biserică.” Unii dintre ei merg și mai departe pe firul argumentului și spun: noi deja suntem seculari, căci nu avem clerici care să pretindă că sunt intermediari între Divinitate și oameni.

Minoritățile ne-musulmane nu doresc să fie tratați precum niște cetățeni de mâna a doua și nu doresc o limitare a libertății lor religioase. Nu doresc să accepte vreo știrbire a drepturilor și responsabilităților, pe teritoriile în care s-au născut.  În ceea ce-i privește pe musulmanii nepracticanți, Islamul este acceptabil când vine vorba de respectarea sa la nivel individual, dar nu ca un sistem social sau politic. Ei consideră că statul trebuie să evite legislația privitoare la moralitate, în special morala religioasă.

Cei trei jucători din metamorfoza islamică trebuie să ajungă la un compromis istoric, care va salva mult timp și energie și ar ajuta la producerea unei tranziții ușoare a societăților musulmane către democrație și modernitate.

Minoritățile ne-musulmane și musulmanii nepracticanți trebuie să accepte faptul că legislația islamică este prea bogată și importantă pentru a fi abandonată. Analogia istorica cu experiența occidentală este înșelătoare, căci nu a existat o „lege creștină” universal aplicată, care să conducă state și societăți. Spre deosebire de legea islamică, ce a reprezentat legislația multor state și imperii în ultimii 1400 de ani, legea canonică medievală era menită pentru a conduce Biserica, nu un stat sau o societate pe de-a întregul.

Majoritatea musulmană trebuie să accepte faptul că religia nu mai este baza contractului social; geografia este noua bază.

Ei trebuie, de asemenea, să garanteze egalitatea politică și legală cetățenilor lor ne-musulmani și nepracticanți. Orice legalizare a discriminării împotriva cetățenilor nemusulmani în termenii drepturilor constituționale sau politice este absurdă. Din nefericire, cu acest lucru ne confruntăm în multe țări arabe în zilele noastre, inclusiv unele foarte seculare, în care constituția nu acordă dreptul de a candida la președinție cetățenilor nemusulmani (nu că alegerile ar fi corecte sau transparente).

Laicitatea instituțională care împiedică conducătorii să abuzeze de religie și să garanteze libertatea de conștiință tuturor ar trebui acceptată de către toți. Laicitatea ideologică, care alungă religia din viața publică trebuie respinsă de toți, căci este o pură constrângere. Laicitatea legislativă care ignoră centralitatea legilor islamice este lipsită de sens. Cu toate acestea, o majoră interpretare și adaptare a legii islamice este necesară pentru a facilita înfăptuirea acestui compromis. Aceste legi sunt flexibile și nu a existat un monopol asupra interpretării lor.

Guvernarea legii

Aceia care se plâng de legile islamice ar trebui să-și schimbe discursul spre o formulă mai practică și pozitivă: ceea ce ar trebui să conteze pentru ei este egalitatea în fața legii, mai mult decât sursa legii.

Pentru un american ce contează? Că legea țării lui are surse biblice sau surse romane? Ceea ce contează este ca cetățeanul să nu fie discriminat, indiferent dacă el este creștin, musulman sau ateu.

Cei trei jucători din dezbaterea cu privire la religie și politică din lumea musulmană trebuie să se concentreze pe guvernarea legii, în loc să se certe pe ce fel de lege să guverneze. Lumea islamică a avut mult de suferit din pricina lipsei de consens asupra contractului social din sânul societății musulmane.

Este timpul să explorăm noi drumuri spre consensul necesar. Atât islamiștii cât și laicii împart responsabilitatea de a ajunge pe teritoriu comun prin respect mutual și compromis.

O sinteză creativă, care este privită de islamiști ca fiind „islamică” și de laici ca fiind „laică” este foarte posibilă. În definitiv, islamul nu a acceptat niciodată separarea personalității umane în părți spirituale și materiale, și idealul islamic nu a fost nicicând absorbit de ascetism, ci de etică pusă în practică.