de Salman Al-Oudah
Am văzut recent pe Facebook o întrebare:
„Sunteți de acord că pe măsură ce oamenii se apropie de țelurile stabilite, au din ce în ce mai puțină răbdare?” Eu am fost impresionat de această întrebare și se pare, după numărul răspunsurilor, că la fel au fost și ceilalți. Când am citit, deja 693 de persoane răspunseseră. Paisprezece nu erau de acord, șaisprezece au spus că nu știu și 663 erau de acord. Aceasta este o majoritate copleșitoare.
Unul dintre cei care au comentat a spus că devine din ce în ce mai răbdător, pe măsură ce se apropia de țelul său. Altul a spus că pe măsură ce este tot mai departe de țelul său, pe atât de puțină răbdare are să își urmărească scopul. Dimpotrivă, are tendința de a intra în panică sau disperare.
Unii dintre cei care au răspuns și-au argumentat alegerea prin următorul verset din Coran:
„O, voi, cei care credeți! Fiți răbdători și îndemnați la răbdare, luptați statornic și fiți cu frică de Allah, pentru ca să aveți parte de izbândă!” (Sura Ali-Imran: 200)
Acest verset prezintă stări emoționale de o intensitate ce crește gradual. Întâi menționează răbdarea, apoi statornicia, ceea ce necesită depășirea slăbiciunii proprii dar și piedicile din exterior. De asemenea, vorbește despre îndemnul dat celorlalți, de a fi credincioși și răbdători până la final.
În cele din urmă ne îndeamnă să ne temem de Allah, care este expresia ultimă de statornicie. Mai există un verset în care Allah spune:
„Chiar și când trimișii și-au pierdut nădejdea și au crezut că au fost socotiți mințiți, a venit la ei ajutorul Nostru.” (Sura Yusuf: 110)
Acest verset se potrivește cu cele despre care noi discutăm. Trimișii sunt descriși ca pierzându-și nădejdea. Nu sunt descriși ca neavând nicio speranță. Există o mare diferență între cele două situații. Primul este rezultatul unei lungi amânări a ușurării situației lor. A doua situație e cu mult mai rea: omul pierde orice speranță că ușurarea lui va veni. Cu toate acestea, Allah ne spune că în acele momente, ajutorul Lui era într-adevăr aproape. Noi trecem prin această neliniște când ne apropiem de țelul nostru, căci nerăbdarea face parte din natura noastră. Allah spune:
„Omul a fost creat din grabă[1]. Eu vă voi arăta semnele Mele, însă nu-Mi cereți să Mă grăbesc!” (Sura Al-Anbiya: 37)
Când oamenii se apropie de scopurile ce și le-au stabilit, ei devin în mod natural nerăbdători și mai neliniștiți. Când scopul este atât de aproape, e ca și cum l-am simți. Atunci când aproape vedem scopul nostru, parcă și timpul se scurge mai greu. Vrem pur și simplu să ne întindem și să îl apucăm. Atracția ce o simțim pentru lucrurile ce le dorim devine mai mare, precum gravitația, cu cât ne apropiem mai mult de ele. Este de înțeles că răbdarea devine din ce în ce mai dificilă în aceste momente.
Aceste momente se pot dovedi a fi foarte dificile atunci când vorbim de un proiect pe termen lung. Din cauza aceste nerăbdări ce crește când termenul se apropie, omul poate chiar să devină neglijent, încearcă să găsească scurtături și își poate sabota munca de ani de zile poate. Dar, în același timp, această neliniște este naturală pentru cei care muncesc mult și se implică din tot sufletul, sentimente ce se dovedesc a fi și productive și ne dau putere să continuăm.
Oboseala intră și ea în peisaj. De câte ori nu vedem studenții care mai au câteva luni până la absolvire devenind apatici sau nepăsători? Pentru mulți dintre studenți, aceste ultime luni par să nu se mai termine. Este ciudat, având în vedere că aceștia au studiat timp de 15-16 ani deja, fără întrerupere! Este ca și cum puterea interioară și resursele studenților s-au terminat în ultimul semestru. Pe mulți singurul sentiment care îi motivează să nu renunțe în ultimul semestru este acela de rușine pe care știu că îl vor simți dacă renunță la diplomă când mai aveau atât de puțin timp până o obțineau.
Această senzație de sleire a forțelor chiar înainte de a ajunge la destinație este universală. Ea poate fi găsită în atât de multe circumstanțe ale vieții noastre. Atunci când ne întoarcem dintr-o călătorie lungă, atunci când deja orașul începe să se vadă și a mai rămas atât de puțin, suntem atât de nerăbdători să simțim confortul casei noastre. Cunosc o persoană care stătea înainte la etajul trei al unei clădiri. Mereu se plângea de oboseala pe care o simțea când ajungea la etajul al doilea și abia mai găsea puterea de a urca un ultim etaj. Mai apoi s-a mutat într-un apartament la etajul al cincilea din aceeași clădire și povestea cu uimire cum oboseala nu se instala până nu ajungea la etajul al patrulea al clădirii. Dar această trăsătură a noastră nu este de condamnat, face parte din natura umană. De aceea trebuie să ne reamintim în aceste momente de răbdare, la care trebuie neapărat să apelăm. Allah spune:
„[O, Muhammed,] Deci rabdă cu bună răbdare!”
Trebuie să fim mereu conștienți că orice începe are și un sfârșit și după fiecare sfârșit vine un nou început. După ce am atins un țel, un altul vine să îi i-a locul. Atingem cea mai bună stare a noastră și suntem productivi atunci când ne străduim, plini de speranță. Și nu ar trebui să considerăm că ne-am atins scopul doar pentru că pare atât de la îndemână, sau atât de aproape, ca și cum nimic nu ar putea să intervină.
În cele din urmă, ar trebui să avem mereu foarte clar în cap că scopul nostru ultim, deasupra oricărui alt scop este acela de a-L mulțumi pe Allah. Este scopul nostru constant și nu știm în orice moment dacă acesta a fost atins. De aceea, credincioșii trebuie să își trăiască viața între speranță și teamă de Allah. Trebuie să ne străduim mereu pentru a obține mulțumirea lui Allah și trebuie să rămânem optimiști că acest lucru se va întâmpla.
Trebuie să ne încredem în Allah.
Trebuie să fim răbdători, statornici și cu teamă de Allah.
Sursa:
Islam Today - http://www.islamtoday.com
[1] El este atât de grăbit în cererea sa ca lucrurile să se producă înainte de a le sosi timpul, de parcă ar fi creat dintr-o substanță care se numește grabă. (notă din Traducerea Sensurilor Coranului în limba română, LICR, ed V
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu